marți, 8 iulie 2014









Cărțile scoase la editura ETNOUS



Cei interesați, pot procura cărțile direct de la autoare, tel. 0720 307 903
Eventualele reacţii ale cititorilor, pot fi transmise direct autoarei, pe adresa: wmary@yahoo.com



    Întâmplările care îţi mişcă sufletul, pot reprezenta cartea de căpătâi a poveştii vieţii tale. Întâmplările intense, de multe ori devastatoare, pot fi rodul unor povestiri minunate, tragice sau de iubire, uneori combinate, dar în cele mai multe cazuri, ele merită a fi citite.

Despre mine pot spune că sunt tăcută, vorbăreaţă, nostimă,glumeaţă, altruistă, modestă şi multe alte stări după împrejurări. Nu mă asemăn şi nu mă deosebesc prea mult de cei născuţi după 1947, poate prin faptul că unii aveau două pâini pe masă, două uniforme şcolare, două perechi de încălţăminte...doi părinţi.
În comunism esenţial era să ai două lucruri din ceva. Dacă aveai un singur lucru însemna că erai împotriva politicii comuniste. Modestia şi moderaţia era numărul doi. Adică, toţi trebuia să trăim la fel. Nu, nu sunt de acord. Resping utilitatea a trei lucruri identice, pentru diversitate, ceeace în comunism însemna abundenţă. Boierii şi chiaburii au îngenunchiat omul simplu, iar comuniştii, voinţa acestora. România nu a avut niciodată elită. Pentru că elita înseamnă cultură, iar a-ţi îngenunchea propriul popor, nu înseamnă cultură ci schingiuire. A-ţi schingiui propriul popor, înseamnă crimă, dezonoare. Aceştia au fost dintotdeauna conducătorii României, fără prestigiu şi onoare.

        Poate că de prea multe ori am crezut că soluţia omului simplu este plecarea peste hotare. Dar se nasc alţi oameni simpli, adică oameni care muncesc, dar care nu au musai şi o gândire simplă. Aici, şi o spun cu modestie, începe misiunea mea. Mi-am permis această cutezanţă.
Mi-aş dori ca această misiune să mă îngenuncheze şi să mă înalţe. Să mă zdrobească şi să mă purifice. Să mă omoare şi să mă-nvie. Să mă nască a doua oară, asta deoarece până acum n-am trăit, am fost moartă!
Şi câţi n-au fost morţi în jurul meu, însetaţi de dreptate. Mulţi. Prea mulţi. Oameni care n-au cunoscut fericirea, plăcerea, de a avea trei lucruri, dintre care unul inutil.
Întâmplările care mişcă sufletul omului simplu, trebuie spuse, povestite sau chiar strigate în gura mare.

Atunci când prin ferestrele larg deschise şi din cel mai ascuns cătun, se aud acorduri de pian, de vioară, sau când omul simplu cumpără un CD cu o simfonie sau o operă, sau când acest om simplu se întreabă, ce să fac cu a treia pereche de pantofi, atunci putem spune că avem o elită cultă.
Cultură, domnilor conducători, mai înseamnă doi părinţi. Cultura nu este rezultatul tocitului practicat în şcoală. Vădit lucru, chiaburii, baronii, comuniştii au coborât omul simplu, cu mult sub limita umilinţei şi chiar a sclavagismului.
Omul simplu, chiar simplitatea, reprezintă talpa culturii, deoarece face legătura cu munca efectivă, adică cu arta.

Cei ce se consideră elite, dar care urmăresc doar să profite de pe urma celor care creează cu adevărat, fără a-şi aduce contribuţia în acest domeniu, n-au cum să facă parte din rândul elitelor, deoarece sunt numai nişte biete dobitoace.
Deci, domnilor conducători, ca să nu rămâneţi doar la nivelul unor biete dobitoace, ridicaţi omul simplu din marasmul în care-l ţineţi cu forţa de sute de ani.

.......


APRIGI ȘI NEBUNI

 Vol. I


         Pavel a fost coborât din tramvai în staţia terminală a liniei, unde, unul din cei doi însoţitori i-a spus traseul pe care trebuia să-l urmeze până la ferma lui Vlady. Tramvaiul s-a pus din nou în mişcare, după ce a făcut o curbă strânsă, şi a pornit înapoi, huruind, spre centrul Bucureştiului. Pavel a rămas singur între şine, încercând să se dumirească unde se află, în semiîntunericul dimineţii. Trebuia să iasă în drumul pe care i l-au arătat şi să-l urmeze spre dreapta până la capăt, apoi  la stânga şi din nou la dreapta, şi de acolo, pe drumul nepietruit  care se forma din faţa gării, direct peste câmp, până la fermă. 
 Aşa zişii lui sfătuitori de bine, l-au pus să aleagă: închisoarea, s-au ferma lui Vlady. A mai făcut închisoare, ar spune chiar nevinovat, dar zbirii aveau nevoie din când în când de câte un ţap ispăşitor, tot atât de mult cât avea şi Vlady nevoie de muncitori pe moşia lui, iar acum, lui Pavel i s-a forţat mâna să aleagă ferma.  
După terminarea facultăţii, Pavel a stat şase ani la închisoare pentru că a fost prins cu manifeste. Au fost ani aprigi, când organizaţia din care făcea şi el parte a fost desfiinţată, iar ei împrăştiaţi în toată lumea.  O dată cu el a fost arestat şi doctorul Paul C., copil de chiaburi, şi care era unul din mulţii tineri implicaţi cu de la sine dorinţă în lupta împotriva asupritorilor, şi pentru care părinţii lui a plătit sume uriaşe să-l scoată din închisoare şi l-au făcut scăpat peste hotare. Şi ca să creeze veridicitate în jurul dispariţiei tânărului medic, l-au anchetat pe Pavel săptămâni în şir, şi adeseori îl băteau.  
Avea şi un semn sub ochiul stâng, de la un anchetator mai zelos care l-a lovit cu bastonul de cauciuc peste faţă. 
Acolo, în închisoare, Pavel a cunoscut-o pe Maria. Era croitoreasă, şi lucra laolaltă cu alte zeci de femei  într-o cameră alăturată camerei unde era anchetat el. După multe încercări a reuşit să-i strecoare un bilet, în care i-a spus că vrea să o cunoască. 
 Şi ea l-a remarcat pe el, şi schimbul de priviri dintre ei, a făcut-o şi pe ea să recunoască, că-l place. 
 În ziua când a fost eliberat, Maria îl aştepta la poarta închisorii. În aceiaşi lună s-au cununat, şi după nouă  luni Maria a născut un băiat, căruia i-au pus numele tot Pavel , după dorinţa ei.  
Zece ani s-au bucurat de linişte în casa Verei, mama Mariei, care, la rândul ei se cunoştea de ani de zile cu mama lui Pavel, Clara, lucrând şi ele tot ca croitorese pe unde  se nimerea. Au fost fericite când au aflat că, copii lor se cunosc şi se vor căsători, şi când a venit pe lume micuţul Pavel, îşi doreau ca nimic să nu-i mai despartă vreodată. Când au primit vestea că Pavel trebuie să meargă la fermă, s-au îngrozit. Acum, Pavel a fost de acord să meargă, pentru că i s-a promis că, după un an, îşi poate lua familia cu el.  
Multe nu ştia Pavel, şi nici nu putea bănui ce înseamnă acel loc, dar putea gândi: dacă ei la oraş, şi nu orice oraş, ci însuşi capitala ţării,  trebuiau să lupte împotriva unui regim feudal, burghezo-moşieresc, care-i decimau fără milă, ce putea găsi la fermă? A decis sub presiune, la disperare, şi deşi ştia că guvernul lucrează mână-n mână cu marii proprietari de pământuri şi crescători de animale şi că trimeterea lui la fermă nu-i decât o manevră politică, a ales ferma. Şi mai dorea să-şi piardă urma. El ştia că în ultimii zece ani nu a făcut nimic, ca să fie atât de aspru pedepsit, şi se gândea că, cu un pic de răbdare, poate dispărea cu familia lui cu tot pentru mult timp din vizorul legii.  
Acum, Pavel se grăbea să ajungă la fermă. A fost coborât la ora cinci dimineaţa din tramvai, şi mergea de cel puţin patru ore şi nu se zărea nimic. Era sfârşitul lunii septembrie, şi înurma secerişului culegeau sute de păsărele, într-un ciripit neîntrerupt, de o parte şi de cealaltă a drumului.   
Nu se vedea ţipenie de om, şi după încă o oră de mers, s-a aşezat în iarba uscată de pe marginea şanţului, unde a mâncat şi şi-a odihnit picioarele. După aprecierea lui a mers peste treizeci de kilometri, şi încerca să se consoleze singur spunându-şi că, cu un vehicul nici nu s-ar observa distanţa mare. Nici nu şi-a terminat bine gândul, când, la oarecare distanţă a văzut hornurile şi acoperişul din ţiglă roşie a 
conacului. Şi-a băgat mâncarea în traistă, şi a pornit grăbit într-acolo. Avea sufletul negru de amărăciune că estedeparte de ai lui, şi că va trece mult timp până-i va revedea, şi-şi îndreptă privirea spre cer, căutând acolo îndurare.  
A văzut de departe o  căruţă în faţa porţii conacului şi un bărbat pe capră, care, era sigur că pe el îl aşteaptă. I-a văzut spatele lat, părul tuns periuţă şi urechile mici, lipite de tâmple, pe sub borurile mari ale pălăriei. Calul a nechezat, lovind pământul cu copita. Bărbatul a spus, fără să se întoarcă: 
- Urcăte-n căruţă! 
Pavel şi-a aruncat bagajul în căruţă şi s-a urcat şi el. Au plecat imediat, după ce bărbatul a atins uşor calul cu biciul. 
Au mai mers aproape un kilometru, şi căruţaşul a oprit în capătul unui şir de colibe făcute toate  pe aceiaşi parte şi care se pierdeau undeva departe, că nu le vedeai capătul. 
Pavel îşi luă bagajul şi sări din căruţă. Simţea că-i ies ochii din orbite de uimire la spectacolul din faţa lui. Murmura, căutându-şi cuvintele: 
- Ce loc este ăsta? 
Căruţaşul îi spuse, în loc de răspuns: 
-Omule! Vezi grămada aia de lemne? Din ea o să-ţi faci o colibă în rând cu celelalte, şi să nu depăşească trei metrii pe trei şi mai înaltă de doi… hei… omule… m-ai auzit? 
Pavel nu auzea. Întrebă, buimac: 
 -  Ce loc este ăsta? Acolo trăiesc oameni?  
Căruţaşul  întoarse căruţa, fără să mai spună nimic, şi porni în goana cailor înapoi spre conac. Bănuia că nu va mai veni nimeni să-l mai lămurească ceva, şi s-a apucat de treabă, ştiind că în câmpia Mostiştei vânturile sânt puternice şi gerurile năprasnice. A săpat gropi adânci pentru parii de susţinere, a bătut scânduri şi în interior şi în exterior şi a bătătorit bine pământ între ele. Lucra repede, pentru că acolo trebuia să şi doarmă în noaptea aia. Era pe acoperiş 
când a văzut oamenii venind de la câmp. A sărit jos şi s-a apropiat de primii sosiţi, nevenindu-i să-şi creadă ochilor ce vede. Erau bărbaţi, femei, copii şi bătrâni, desculţi, cu hainele curgând în zdrenţe pe ei, slabi, şi mergând ca nişte stafii.  
- Oameni buni, strigă el în urma celor care se pregăteau să intre în colibele de lângă a lui, ce loc este ăsta? 
- În râpă! Noi aşa-i spunem, spuse o fată care intră în a doua colibă de lângă a lui, fără să întoarcă, capul. 
A rămas crucit când a văzut că în coliba de lângă a lui au intrat opt persoane. După ce au intrat, a văzut-o şi pe fata din a treia colibă şi pe ei luând o uşă şi proptind-o pe dinăuntru, pentru că nu aveau balamale. A pornit spre capătul celălalt al colibelor, buimac, dar pe toţi i-a văzut procedând la fel. S-a întors şi mai buimac, şi s-a apucat să-şi termine coliba. A găsit pe grămada de lemne o saltea cu paie, pe care a pus-o pe patul de beţe şi s-a culcat, încercând 
să nu gândească mai departe decât clipa de faţă. A doua zi trebuia să meargă şi el la câmp, în rând cu ceilalţi, şi l-a luat cu tremurat. Se ghemui de frig, şi adormi cu gândul că trebuie să-şi facă uşă.  
A auzit ţignalul, dar în primul moment nu a ştiut ce se întâmplă. A deschis ochii, şi a văzut lumea ieşind din colibe, ca nişte umbre în ceaţa deasă şi rece de mijloc de toamnă. A sărit din pat, s-a îmbrăcat şi s-a alăturat familiei numeroase de lângă el. Au pornit peste câmpul din faţa colibelor, de unde a fost treierat grâul, şi în scurt timp cioturile de paie i-a rănit picioarele deasupra pantofilor, că-i venea să urle de durere. S-a uitat la cei din jur şi i-a văzut pe toţi desculţi, şi   l-a apucat groaza. A gândit, plin de amărăciune, că era mai bine la închisoare decât acolo. “Dar oamenii ăştia cum stau 
aici? Ce se petrece aici?”, gândea, năuc.  
Au traversat ogorul şi au intrat în tarlaua de cartofi. S-au apucat de lucru, umăr la umăr, fără o vorbă şi fără ca cineva să se apropie de el să-i spună ceva. Lângă el erau vecinii lui de colibă, şi dacă a văzut viteza cu care adună cartofi cei doi copii, care după aprecierea lui nu aveau mai mult de zece ani, a început şi el în forţă. Au muncit mai bine de cinci ore. 
Îl ardea spatele şi ar fi vrut să se ridice un pic, dar îi era ruşine de ceilalţi. O vedea pe fata din a treia colibă, şi se minuna de viteza cu care aduna şi cei mai mici cartofi. Vedea paznicii călare, cum le dădea târcoale, şi iarăşi se întreba: “Oare ce groază îi stăpânea pe acei oameni de nu îndrăzneau să se ridice un pic, să-şi îndrepte spatele, să bea un pic de  apă sau să mănânce!”. A trecut de mult ora prânzului, când a auzit o căruţă venind. I-a văzut pe toţi ridicându-se şi apropiindu-se de căruţă. Au primit câte un castron de ciorbă şi tocană de cartofi, cu gust greu de untură râncedă. S-au aşezat pe jos şi au mâncat, fără o vorbă din partea cuiva. S-a aşezat lângă vecinii lui, s-a uitat să nu fie paznici în jur, şi-i şopti fetei din a treia colibă: 
- Cum te cheamă? 
- Magda.  
- Pe mine Pavel.  
Dar parcă fata nici nu l-a auzit. Nu şi-a ridicat ochii din castron până nu şi-a terminat mâncarea, s-a ridicat, a luat de mână copii din familia numeroasă şi au pornit spre tarla, fără nici o expresie pe faţă. Au adunat cartofi până a începutsă se întunece. Se gândea la chinul când va traversa din nou prin cioturile de paie, când auzi lângă el: 
- O să vă obişnuiţi! 
- Magda?! Credeam că nu avem voie să vorbim! 
Văzu un zâmbet palid pe faţa ei, şi cu o voce extrem de calmă spuse: 
- Ar vrea ei nenorociţii să ne ia şi graiul, dar nu vor reuşi. 
Era mut. El avea pretenţia că a  fost chinuit? Se uita la oamenii din jurul lui şi se întreba, dacă mai rău decât atât se putea. Îi vedea cum merg desculţi prin cioturile de paie şi nu 
schiţau nici cel mai mic semn că ar simţi ceva, şi se simţi mic în faţa lor. Ca şi cum i-a citit gândurile, Magda îi spuse pe acelaşi ton calm: 
-  Suferim mai mult când se coseşte grâul, pentru că picioarele şi-au revenit mult de la ultima coasă … După ce adunăm tot, nu mai avem multe de făcut … Mergem la fermă, sortăm cartofi, băgăm în saci, facem silozuri …  şi altele … au grijă stăpânii să nu ne plictisim. 
Când au ajuns la colibe, Magda a intrat şi şi-a proptit uşa pe dinăuntru. Era derutat. În primul rând, mâncau o dată pe zi? 
El mai avea ceva de mâncare, dar ceilalţi? S-a dus la uşa Magdei şi a strigat-o de afară: 
- Magda, seara ce mâncăm? 
Magda a dat uşa la o parte şi l-a poftit înăuntru. În colibă erau trei paturi: două complect goale şi unul acoperit cu zdrenţe. Era prima colibă în care intra, şi i s-a părut o oroare. Un miros greu de mortăciune l-a izbit în faţă, şi a făcut un pas înapoi spre uşă, derutat.  
-  Nu pleca! spuse Magda. Cât de curând va mirosi şi la dumneata la fel! Ce mâncăm seara? Ce găsim la groapa de gunoi a conacului: oase aruncate de la abator, cozi de vită, maţe, câteodată resturi gătite, numai bune de mâncat, coji de pâine. Toţi mergem noaptea acolo. Stăpânii ştiu, dar sunt mulţumiţi că au scăpat să ne mai dea o masă seara. Porcii!  
Vrei să guşti? Astăzi sânt răsfăţată, am ghiare de găină cu chimen şi mentă, din spatele colibei, din râpă.  
- Nu, mulţumesc…  
A ieşit deandăratelea pe uşă. Când a ajuns în dreptul colibei vecinilor lui, a simţit un miros greu ieşind prin crăpăturile uşii. A intrat în coliba lui şi s-a trântit pe pat. Realiză, plin de groază, că aici va veni familia lui peste un an. Fiul lui, care era strălucit la învăţătură, nevasta lui, care în toată nenorocirea vieţii ei amare era gingaşă şi bună, şi mama şi soacra lui, amândouă bolnave cu spatele de la zecii de ani aplecate peste maşinile de cusut.  
......





APRIGI ȘI NEBUNI

 Vol. II

Link către carte:
https://drive.google.com/file/d/0B1fucZd77KxbY0RRakxrSnY3S0E/edit?usp=sharing




    Ce-a mai mare surpriză aveau să o trăiască în ultima zi, când s-au reântâlnit la o masă de adio pe peluza din faţa casei Olgăi, şi aceasta  i-a întrebat pe Gary şi pe Laura dacă merg la nunta lui Kiru.
- Cum să nu? spuse Gary surprins. Vă cunoaşteţi?
- Îl ştiu pe toţi copii Elenei, cum să nu merg? răspunse Olga mirată. Oare, l-au invitat şi pe domnul “Conte?”
-  Ne pare rău că, nu! răspunse Gary izbucnind în râs.
- Şi noi mergem la nuntă, spuse Teodul şi mai surprins. Eu am fost coleg de şcoală cu Eduard, fiul cel mare al Elenei!
Era rândul Olgăi să fie surprinsă. Se cunoşteau de peste un an, le-au botezat fetiţa, şi nu ştiau nimic despre ei. 
Magda îl îmbrăţişă pe Pavel cu privirea, se va reântâlni cu el mai repede decât spera.  
Era o seară de sfârşit de vară. Un adiere rece a trecut printre ei. Teodul s-a ridicat în picioare, cu spatele la vânt, protejându-şi copilul. Spuse Magdei, pe un ton calm, protector:
- Mergem? 
S-au îmbrăţişat cu toţi. Magda îl luă pe Pavel în braţe şi-i şopti la ureche:
- Ai grijă de tine!
- Teodul, spuse Olga în drum spre poartă, casa este tot de vânzare, acum mai vine un copil, şi sântem şi mai aproape unii de alţii… Gândeştete repede, că vin mulţi să o vadă…
- Da, o s-o cumpăr…
S-a uitat după ei până au dispărut în spatele blocurilor.

Şi Olga a fost chinuită în tinereţea ei. A lucrat într-o ţesătorie, şi pe Oliev trebuia să-l ia cu ea. Copiii muncitoarelor stăteau într-o cameră alăturată secţiei, plină de praf şi scame, şi nu aveau voie să se ducă la ei până la prânz. În acest timp, nimeni nu se ocupau de ei. Adeseori ţipetele lor acopereau zgomotele maşinilor de ţesut, îngrozindu-le. Când plecau acasă, erau mai mult morţi, decât vi. Cei care aveau ghinionul să moară, dintre mame, sau copii, erau scoşi afară, în faţa secţiei, până când venea cineva din familie să-i ia.
 Copii începeau lucrul la şapte ani, şi atunci Olga s-a decis să fugă din ţară. Ştia că liderii de sindicat sânt cei mai mari duşmani ai muncitorilor, şi că pălăvrăgela lor propagandistică nu-i va ţine de foame. Când l-a luat pe Oliev şi a plecat, nu şi-a anunţat nici bărbatul, care lucra în mină şi venea acasă la sfârşitul săptămânii, şi nici o altă rudă, care erau şi ei în aceiaşi situaţie ca şi ea.
 A plecat doar cu hainele de pe ea şi câteva lucruri pentru copil. A mers spre nord, şi numai ziua, noaptea ascunzându-se prin lanuri, aproape de locuinţele oamenilor, de frica animalelor sălbatice s-au a câinilor.
 După două săptămâni a ajuns la mare. S-a angajat la o fabrică de peşte, şi pe Oliev l-a băgat la un cămin săptămânal. Din prima zi a început să se intereseze de filiera care scotea oameni din ţară. A găsit-o, dar suma care i se cerea era foarte mare. Muncea pe rupte, adunând fiecare bănuţ, şi părândui-se că grămada creşte.
 După alte două luni s-a trezit cu bărbatul ei, care a pornit pe urmele ei, din ziua când a plecat. Olga i-a spus că nu mai avea putere să-l vadă pe Oliev chinuit, şi să nu-i stea în cale, că ea tot va fugi din ţară. S-au dus la omul de legătură şi au comvenit să plece numai ea, singură, cu primul transport, şi el să o urmeze cu al doilea, să nu bată la ochi.
 S-au revăzut după doisprezece ani lungi şi grei de ambele părţi, şi cu zeci de cereri pe la ambasade pentru reântregirea familiei, pentru că filiera a fost descoperită.
Zece ani i-a petrecut în familia avocatului Samuel ca menajeră, după care a reuşit să-şi reântregească familia în Toronto.  Rugăciunile ei către Dumnezeu începeau şi e terminau spunând: “ Mulţumesc Doamne că există acest loc sfânt pe pământ, Canada”. Erau recunoscuţi ca oameni extrem de paşnici, şi în final erau fericiţi de prietenia cu Magda şi Teodul, culminând cu botezul Mariei.

Teodul era îndrăgostit de borşul făcut de Olga. L-a învăţat şi pe el cum se face, dar parcă tot al ei era mai bun. Îl mâcau, fără altceva la masă. Sorbeau câte două, trei, castroane, până se săturau, şi tot ar mai fi mâncat.
 Nu povesteau nimic din trecut, de frică să nu se destrame vraja, pentru că era un vis ce trăiau ei acum. Bărbaţii din familia Olgăi, fraţi, cumnaţi şi nepoţi, lucrau ca sondori, şi erau plini de bani. Erau încântaţi de concediile de odihnă plătite şi de asistenţa medicală. Aici era bine, şi nimeni nu le împuia capul cu el, exista pur şi simplu.

Primul lucru pe care l-a făcut Pavel când a ajuns în Anglia a fost, să telefoneze tatălui lui şi să-l întrebe dacă a auzit  printre paznicii lui Vlady de unul, Teodul.
- Da, l-am cunoscut! Era văr cu Vlady, de ce?
- Este însurat cu Magda! Au deja un copil şi este din nou gravidă…
- Mă uimeşti! Teodul cu Magda…
- Tată, şti ce fericită este Magda? El este un om deosebit… Dar, să-i lăsăm pe ei… Despre ce am vorbit… Cum ţi se pare planul meu?
- Bun! Dar îmi pare rău că Dedu a înţeles pe dos, tăcerea mea. Aştept să mi se alăture, dacă este destul de isteţ! Nu mai vine la stână. A făcut şi el, ce au făcut părinţii Donei, şi-au luat o familie să-i îngrijească. O înţeleg pe Stanca, dar el?
- Las’, că-i mai bine fără el! Dar să şti că planul nu este în întregime al meu! De ce trebuie să vină mereu un străin să ne spună ce avem de făcut?
-  Gary nu-i un străin!
- Baa, daa, cum să nuu! El este un străin şi noi sântem nişte mămăligoi! S-a integrat acolo, este mai român decât Patriarhul României, dar în America eu sânt român şi el american! Şti ce prost m-am simţit în excursia din Toronto? Toţi învârteau banii pe degete, eu nu am putut să cumpăr nimic! Şi prietenilor mei le era jenă să-mi tot ofere ceva…  Sau să-şi etaleze banii!...
- Apropo de bani, nu sânt de la Gary, sânt din altă parte… Te rog să colaborezi cu el!...
- Tată! Gary reprezintă forţa! Mă simt mic în prezenţa lui! Aproape că îmi estompează gândirea! Eu şi el sântem la doi poli opuşi…  cu toată spontaneitatea mea! Eu, la nivelul la care am ajuns, trebuia să am o recunoaştere acolo, să se ţină acolo cont de părerile mele şi să se pună în practică, ca să ajung la nivelul lui! Tată, când mahalalele din Bucureşti se va compara cu periferiile orcărei ţări civilizate, atunci poate ajung la degetul lui mic, până atunci, nu!

Pavel-tatăl se amuza copios, în intimitatea lui, că Dedu nu vorbeşte cu el. Zilnic dădeau nas în nas şi întorceau capul, fără să se salute.
Stanca s-a întremat destul cât să meargă până la biserică, împreună cu Nela. După ce ieşeau de la biserică, se plimbau pe potecile din jurul satului şi prin lăstărişul de la marginea pădurii, ţinându-se de braţ, sau de mână. Subiectul pe care-l dezbăteau în ultimul timp era, întâlnirile dintre Pavel şi preot.
- Ăştia doi, spunea Stanca, sigur pun ceva la cale. Oare preotul ăsta, ce hram poartă? Are figură mai mult de soldat, decât de preot! Îmi este şi temă să-i spun ceva lui Dedu!...  Cât am ajutat noi familia lui Pavel… şi… ne-au întors spatele. Crezi că lumea nu vede? 
- Hai la cafenea să-l întrebăm pe barman! spuse Nela.
- Fie vorba-ntre noi, ăla e plătit să tacă! comentă Stanca zâmbind.
Stanca a avut dreptate. Barmanul  spunse, fără să se uite la ele:
- Doar atât ştiu, că a fost cioban la stână! Voi, care mergeţi la biserică, trebuie să ştiţi mai bine decât mine!
- Da, sigur că da! Aici este biserică şi acolo birou de informaţii! zise Stanca arţăgoasă. Eşti tu secretos!
- Ba bine că, da! spuse barmanul apăsat. Nu-mi place să duc vorba! Întreabă-l pe bărbatu-tu!
- Mersi de cafea! spuse Nela.
Au ieşit, bombănindu-l. Nela spuse cu un aer nevinovat:
- Probabil că ăsta este motivul prieteniei lor, se cunosc de la stână!
- Da! Şi Pavel, la fel ca şi atunci, se spovedeşte!
- Eu cred că… nu!

Dedu nici nu a observat plecarea ciobanului de la stână, şi cu atât mai mult că ajuns preot în sat. Nu putea spune că a fost supusul lui Pavel şi că a trăit în umbra lui, dar recunoştea în el, conducătorul.
După supărarea lui, pe Pavel, acum mai avea o supărare, că Stanca ştie mai multe decât el. Şi era atât de pornit împotriva a tot şi toate că pleca călare şi mergea, până aproape se rătăcea, încercând să uite de Pavel. Arareori reuşea să se detaşeze, gustând din plin libertatea şi mulţumindu-i în gând Petruţei pentru curajul ei de ai scoate pe ultima sută de metrii de la pieire sigură. Murea de ciudă că s-a ocupat mai mult de fii-su lui Pavel, decât de Petruţa, nereuşind să scape de groaza că putea să o piardă şi pe Stanca. Gonea prin pădure ca un bezmetic, spunându-şi că, Pavel, chiar dacă are motive temeinice de nu vorbeşte cu el, el tot nu-l va ierta. Când ajungea acasă, se uita la casa lui Pavel, şi-şi spunea supărat: “Pavele, Pavele, oi fi eu dobitoc, dar nici cu tine nu-mi este ruşine!” . Într-o seară, Stanca îl întrebă dacă ştie ce pune la cale Pavel cu noul preot.
- Care Pavel? Ce preot? strigă el cu gândul departe.
Stanca se uită mirată la el şi tăcu, dându-i răgazul necesar ca întrebarea să ajungă la el. După un timp, Dedu spuse, răţoindu-se la ea:
- Ce să pună la cale? Ce, eu sânt spionul lor? Nu mă interesează! Şi pe Pavel nu-l iert, nici dacă merge la Patriarhie să se roage!
- Eu nu cred că merge la biserică să se roage să-l ierţi tu! conchide Stanca scurt. Acolo se coace ceva…
- Şi la ce te poţi aştepta de la un păcătos ca Pavel? îi aruncă Dedu mirat.
- Să şti Dedule că şi eu trec prin ce treci tu, cu femeile de vizavi, dar mă ridic deasupra lor, şi văd altfel lucrurile.
- Adică eu, sânt, prost?
- Lasă-mă-n pace, spuse Stanca supărată pentru neânţelegerea lucrurilor de către bărbatul ei.
Se urcă în pat, cu spatele la el, spunându-i scurt:
- Noapte-bună.
Dedu o luă în braţe, şoptindu-i  la ureche:
- Stanco, să nu lăsăm pe dobitocul, ăla, de peste drum, să intre între noi…
Se lipi şi mai tare de ea, sărutând-o după ureche.


- Eşti nebun, lasă-mă-n pace! 


.........